Ia aurul si-argintul din calea mea Stapane

Ia haina de pe mine, si adapost si paine

Si da-mi in schimb taria sa-Ti preamaresc vointa

Cand ochii mei vor plange si fi-va-n suferinta

Tovarasul de cale. Atata-Ti ce Parinte

Prin voia-Ti milostiva din darurile-Ti sfinte.

Nu cei ce au argintul `naintea lor gramada

Sunt cei chemati Stapane ca cerul sa il vada.

Ei stapanesc pamantul dar nu stiu ce-i o floare,

Ei nu stiu ce-i durerea si n-au o sarbatoare.

Nimic ei nu asteapta in sufletul lor mic

Si n-au ce sa astepte caci nu cred in nimic.

Numai cand e spalata cu lacrime fierbinti

Privirea vede culmea curatelor credinti.

Cununa suferintei aseaza-mi-o pe frunte

Iar ochii mei indreapta-i spre al credintei munte.

Cu ochii-n sus spre ceruri, spre a credintei stea,

Ajuta-mi sa pot spune: mai sus e tara mea.

Sunt cuvintele unei cantari pe care de multe ori am dorit sa o cant in biserica. O stiu cam de 15 ani. Dar parca nu am avut curajul. Consider ca trebuie sa crezi cu toata taria si sa doresti ceea ce canti. Deocamdata v-am impartasit-o ca pe o poezie.